ah, nuuuu, psiholoaga lovește din nou

Vorbeam ieri despre noul "slogan" frumoase, deștepte, dar singurele, și ce văd ochișorii ăștia într-un ziar pe care cândva îl iubeam? (vreau să zic că nu era zi de luni să nu îl cumpăr și tare mai eram mândră că nu cădea în butoiul cu gloss). Fix aceea, Ave Maria Purissima... Rezumând, o doamnă psiholog ne informează următoarele:

1. cu cat o femeie este mai instruita, cu atat mai restranse sunt posibilitatile ei de optiune pe piata conjugala, mai bine zis pe cea a relatiilor, fie ele oficializate sau nu. Deduc de aici că femeile mai puțin instruite au acces la o piață conjugală (ce nasol sună, nu?) mai ... cum? mai „largă”, mai „bogată” - că nici nu știu cum să o numesc. Nu cumva se pune aici problema din perspectiva, cam prăfuită, că „o femeie nu valorează nimic dacă nici un mascul nu se arată interesat de ofertă”? Nu este ușor stupid să analizezi un fenomen contemporan (în ipoteza puțin probabilă că fenomenul există) cu stereotipuri păguboase?
2. Poate ca datorita acestei libertati moderne, multe femei sunt mai fericite decat mamele si bunicile lor. Dar nu toate! Nu e chiar asa de usor sa traiesti fara dragoste si fara familie. Carevasăzică mamele și bunicile, mai puțin instruite, dar cu mai multe acțiuni pe „piața conjugală” erau, în proporție zdrobitoare, fericite? Nu zic că ar fi fost nefericite, dar aș avea unele rețineri în a generaliza asupra stării lor de fericire, presupun că erau ca toată lumea, unele fericite, altele nefericite, pe perioade determinate. În plus mi se pare o exagerare să se vorbească de trăit „fără dragoste și fără familie”, îmi ajunge să mă gândesc pentru o fracțiune de secundă la câtă dragoste eraeste în unele familii (din nou, fără generalizări).
3. Dorinta capatuielii, a unei meserii de succes, aducatoare de bani, amana maternitatea. Aș vrea să pot să trec peste acest peiorativ „căpătuială” și, pur și simplu, nu pot (o să deschid tema cu psihanalistul meu). Cine are curiozitatea să caute în DEX o să aibă ocazia să facă o burtă de râs sănătos: căpătuială este explicat drept avere, rost, parvenire, dar și... căsătorie echivalat, de asemenea, cu „a-și face un rost”, mai clar, imposibil.
4. Si-apoi, inainte de a se gandi serios la copii, trebuie sa testeze temeinic convietuirea cu un viitor partener, sa-si cumpere o casa, o masina, si, bineinteles, sa-si urmeze cu maximum de atentie ascensiunea profesionala, caci altfel stradania lor de atatia ani ar fi in zadar. Recunosc că am început să scriu cu oarecare năcaz, dar cu cât citesc mai „cu acul” acest textuleț, cu atât îmi trece... Mă uit în jur la prietenii mei și văd persoane cu opțiunile proprii: cupluri fericite, care „merg”, au un copil, se gândesc la al doilea; amice de lungă durată care au un copil pentru că l-au dorit, fără să testeze foarte temeinic conviețuirea cu respectivul tată sau care au testat, nu a mers, au suferit mai mult sau mai puțin, au dat pagina și au mers înainte; prietene care, rațional, au ales inseminarea articială, habar nu au cine este tatăl, își cresc copilul așa cum cred de cuviință, etc. Sigur că era frumoasă imaginea din reclama la Aquafresh-în-trei-culori (cine și-o mai amintește, un desen animat în care mama-tata-și-copilul care se spală pe dinți în ritm vioi), dar dacă nu e să fie nu înseamnă un eșec și nici nu ar trebui să fie motiv de depresie. Sigur că devine motiv de depresie dacă, din toate părțile, ești intoxicat cu imagini idealizate și gata mestecate despre cum ar trebui să fie viața ta și evident nu este.
5. Din pacate, multe dintre femei sufera de un soi de obsesie perfectionista. Alearga toate dupa marea iubire, dar din prudenta, nu se grabesc cu casatoria. Trebuie sa fie sigure ca, atunci cand semneaza contractul nuptial, au obtinut o marfa de cea mai buna calitate: barbatul cel mai aratos si mai cultivat, cel mai fermecator si mai atletic, cel mai tandru si, nu in ultimul rand, cu venitul cel mai consistent. Îmi vine să întreb și eum ca prostu: are you serious??? Pe de o parte, dacă unele persoane (nu numai femei, eh) au o anume „obsesie perfecționistă”, asta vine de departe - părinții care nu admiteau o notă de 8 sau un eșec la admiterea la facultate, presiunea societății, da, obsesie perfecționistă, ceea ce mi se pare grav este că aceste persoane sunt de două ori victime. Prima dată când li s-au impus exigențele acestui ritm de viață perfecționist și a doua când li se reproșează asumarea perfecționismului, și, undeva în subtext, dacă nu mă înșel, sunt culpabilizate de efectul acestei educații întru perfecționism, iar viața le este judecată și se insinuează că modul de viață este un eșec pentru care sunt, evident, culpabilizate. Și iarăși obsesia cum că „ceilalți” au obsesii, cred sincer că alegerea partenerului este un proces mult mai fluid și mai personalizat decât această reductoare căutare a perfecțiunii absolute. Cred că multe femei se simt jgnite de această afirmație, eu, una, cel puțin, da, mă simt jignită.

În fine, comentariile ar putea continua - și cred că vor continua. Stați pe aproape.

Mais quels excités, ces garçons, quels excités

Françoise Simpère dixit, pe blogul ei. Blog care include, cum era de asteptat de la o autoare de romane erotice (i se trec sub tăcere cărțile în care își prezintă ars poetica de femeie liberă, adeptă a fidelităților multiple), picături de Eros. Fraza din titlu îi umbla prin cap în timp ce băiatul primului sărut din viața ei îi strecura grăbit mâinile sub bluză. Mă amuză să o citesc așa de vizionară, ce s-ar fi întâmplat într-un film? Eroina i-ar fi tras o palmă binemeritată și ar fi fugit să plângă în camera ei (a doua zi ar fi acceptat să se mărite cu băiatul plin de coșuri care o iubea în taină), dar nu Françoise, Françoise are un surâs amuzat și se laisse faire (nu cred să avem în românește o expresie atât de onestă care să redea gustul acestui foarte franțuzesc se laisser faire). Azi am terminat de citit o carte a ei, Aimer plusieurs hommes, pe care am tot plimbat-o cu mine prin varii călătorii în speranța că o să găsesc răgazul de a o citi dintr-o bucată. N-a fost să fie, tot pe bucățele am citit-o și, probabil, prea târziu pentru a mai găsi în acest bouquin răspunsuri sau revelații; am găsit, în schimb, confirmări: da, există amoruri multiple care nu cad în amantlâcuri de duzină și nu te transformă în love machine, relațiile umane sunt volatile și versatile, ambitul sentimentelor umane include nuanțe și irizări vizibile celor care trec dincolo de perdeaua de fum inventată de revistele pentru femei de succes și de trend setter-ii lor (nu sună un pic a rasă canină inventată în laborator?). Pe scurt, în loc să ne identificăm cu „frumoasă, cu carieră, dar singură” ar trebui să ni se rupă în paișpe de definiții glossy și să ne vedem de viață și să ne asumăm. Sigur, poate suna a manifest feminist; dar dacă nu este decât un „manifest uman”?

Am cazut in butoiul cu Foucault

Toata ziua am dezbatut un text de Foucault si, spre seara, mi-a venit ideea sa pun chestia asta intr-un blog pe care n-o sa-l citeasca nimeni (nici eu, take it easy). Ma tot dau de ceasul mortii de ceva timp cu privire la o serie de chestii pe care ar trebui sa le scriu ca sa se piarda de doua ori in uitare, doar ca oarescum mai incet decat in neuronii personali.

Anumite persoane imi solicita intens sa scriu un roman, cica as fi dulce la scris (ca si cum nu as sti ca sunt cel mult orala si asta doar cand ma aprind). In fine, ca daca tot nu citesc, macar sa scriu cate ceva, in fine, chestia cu Foucault am citit-o pe jumatate si am mimat frumos si cu dictie cealalta jumatate (aici glumesc, de citit, am citit, dar nu cat si asa cum mi-ar fi placut). Cred ca nu s-a prins nimeni pentru ca restul doar dadusera cu markerele pe text ca sa para lecturat (a iesit misto asta cu lecturatul aproape academic). Ce mi-a placut mai mult la textul lui Foucault este, de fapt, concluzia mea ca autorul nu exista decat ca un "camin (centru?) al coerentei", adica o functie, si ca individul care o indeplineste este derizoriu si insignifiant.

In rest, discutie cu profu' despre lucrare, si asta mi-a iesit fain, desi ii spusesem clar ca nu avansasem nimica nimicuta, tot a vrut o discutie din care am ramas cu urmatoarele. De fapt, ca sa se inteleaga mai bine, sa spun de unde am plecat: i-am povestit despre o chestie care ma framanta (sincer, jur) si anume ca nu citesc suficient si, in orice caz, nu ceea ce trebuie (nu era nicio aluzie finuta, nu), si de fapt nici macar nu e asta realitatea, pentru ca citesc bloguri pana la loc comanda (evident reflectia cu privire la lucrare NU avanseaza, cel putin aparent). Si mi-a spus cateva lucruri de un bun-simt care, neacademic, vorbind, m-a dat pe spate si m-am dizolvat ca un Dafalgan intr-un pahar cu apa. Cica chestia cu necititul este universala, mai ales cand unul se apuca tarziu de cercetare academica si crede ca altii au citit kilometri de biblioteca. Insa astia care am "facut altceva", chiar am facut si am invatat, practic, despre aceleasi lucruri, "la saiba", si fara sa ne dam seama, de o maniera care nu s-ar numi dezorganizata ci, mai degraba, auto-organizata (self-organised). Si ca, pana la urma, nu se pune problema sa ajungi din urma pe cei care nu au facut toata viata altceva decat citit/cercetare, ci sa valorizezi acquis-ul propriu. Corect, cred ca sunt de acord, in orice caz, lipsa de lecturi organizate/comandate/sistematice nu ma mai complexeaza de cand o prietena absolventa de Limbi nu stia cine e Sylvia Plath iar de Anne Sexton credea ca e vreo diva (ma rog, aici nu era prea departe de adevar). Adica, pana la urma, complexul asta era in capul meu si ma impiedica sa fiu creativa. Bine, ma impiedica si o lene regala, dar cum par atat de activa si animata, cred ca lenea mea trece neobservata (de toti in afara de mine).

In fine, ca azi se vede frumos lumea de aici, din butoiul cu Foucault.